joi, 24 martie 2011

As vrea ...

     Aseara m-am plimbat prin centru... Aveam o pofta nebuna de a ma plimba prin oras. Intotdeauna mi-au placut orasele aglomerate. Unde lumea se plimba. Unde exista o agitatie mare, un continuu du-te-vino. Reclame luminoase. Claxoane. Vorbesc la telefon. Ma intalnesc cu niste prieteni pe strada. Ne salutam si imi continui plimbarea. Zambete. Neoane. Trecatori care alearga, strigand unul dupa altul. Magazine. Sex-shop-uri. Agentii de turism. Frumos..., visez din nou la excursia la bulgari. Ajung in Universitate, lumea iese de la un spectacol. Multa. Eleganta. Zambete. Indragostitii sau prietenii se asteapta in Pasaj. Trec printre ei mai departe. Ascult Buddha Bar - Ocean . As vrea ...
     Drumul ma atrage. Muzica imi rasuna in urechi iar zgomotul orasului se aude acum infundat. Placut. Ca un zumzet relaxant. Fara stridente. Sunt tentat sa ma plimb prin Centrul Vechi. Nu stiu de ce il percep intunecat si neinteresant. Cel putin pentru aceasta seara. Ma gandesc la Cismigiu. Aceeasi senzatie. As vrea sa ma sui la volan si sa conduc in noapte. Ma multumesc sa ma indrept spre Unirii. Cineva se plimba cu rolele. E tentant. Abia astept sa mi le pun si eu in weekend in picioare si sa dau o fuga prin Herastrau. Acolo chiar ca ai pe unde sa te plimbi. In jurul meu lumea iese din Centrul Vechi in gasca. Deja e destul de tarziu. E aproape 11 noaptea. Am un sentiment de libertate. As vrea sa continui sa merg si sa ma plimb prin orasul de lumini, insa dupa parcul Unirii totul se intuneca. Simt ca drumul se opreste aici.
     Ma intorc spre Sfantul Gheorghe. As vrea sa fiu undeva la munte si sa privesc stelele. Mi-au ramas in minte de cand eram pe drumul de intoarcere spre Bucuresti si am oprit in mijlocul campiei. Eram cu gasca. Nu era nici o masina. Nu era nici o lumina. Am stins farurile. Era vara si cald si 12 noaptea. Cineva s-a suit pe capota si s-a intins sa priveasca stelele. Mirosea a iarba si a camp. Aici orasul cu luminile sale acopera stelele. Unele abia reusesc sa patrunda.
    Mai sunt cativa oameni in statie care spera ca mai prinda un tramvai. Ma hotarasc sa il astept si eu. Ma duce pe Mosilor. Privesc luminile din apartamente. Fiecare lumina are povestea ei. Unele sunt puternice, unele sunt colorate, unele sunt slabe - intime si senzuale. Reclame. Magazine. Aci aglomeratia e aproape inexistenta. Cateva persoane se grabesc spre casa. Eu nu ma grabesc. Cobor din tramvai. As vrea sa continui sa ma plimb.
     Aici nu mai e nimeni care sa zambeasca. Zambesc eu. Muzica ma face sa merg in continuare. Ajung pe stradute. In fata la o casa o multime de tineri, la o tigara. Priviri. As vrea... Ajung acasa. Opresc muzica. Nu mai zambesc.

joi, 3 martie 2011

Dulce. Amaruie. Doar pixeli colorati ...

     Vocea este disperata. Se simte tristetea si durerea in ea. Prietenul meu are o relatie la distanta cu altcineva, cu un alt prieten drag mie, dar care nu locuieste in Romania. Undeva mai la sud. Unde soarele arde, unde infierbanta sangele si unde poti sa faci plaja si in octombrie. Relatia lor este cu suisuri si coborasuri, sau mai bine spus este una dureroasa, brutalizata de aceasta distanta ce ii desparte. Desigur tehnologia ii ajuta mult - isi petrec fiecare seara povestind, profitand de avantajele netului.
     Imi povesteste ce simte, imi povesteste ce traieste in fiecare zi - nu face altceva decat sa se gandeasca la cel pe care il iubeste. Fiecare vorba imi baga un cutit in inima pentru ca tin la amandoi si as vrea sa le fie mai usor. Dar nu e. Si fiecare cuvant pe care mi-l spune ma face sa ma simt in locul lui.
     Am incercat si eu ceva relatii la distanta. Am cunoscut multi tipi interesanti, sexy si civilizati raspanditi prin tara. O singura data am incercat sa fac sa mearga si m-am dus cam vreo 600 de km. Mint... am mai incercat o data... la doar la vreo 120 de km. Si resimt ceea ce imi spune prietenul meu prin ceea ce am trait eu in acele scurte perioade.
     Uneori stau cu orele in fata monitorului cu webcamul pornit incercand sa ma iluzionez ca persoana aceea este cea care mi se potriveste. Vorbesc chiar si cu un tip din aceeasi tara sudica. Traieste intr-un orasel mic. Imi trimite saruturi si saluturi. Se gandeste la mine si ar vrea sa ma tina in brate. Sa ma sarute. Sa ma cunoasca. Stau si privesc pixelii colorati care sosesc cu viteza luminii. Din Romania sau de aiurea. Un chip frumos. Un zambet seducator. Se trezesc in mine toate dorintele.
     Dureaza doar cateva zile... Apoi creierul spune stop. Nu are sens sa te amagesti, zice. Cand te duci la culcare nu poti tine in brate pixelii colorati. Se dizolva de indata ce monitorul se stinge. Nu poti sa duci pixelii colorati la un film unde sa te tii de mana profitand de intunericul din sala. Nu poti duce pixelii colorati in vizita la prieteni - "Uite el este prietenul meu!" Nu poti juca o carte cu ei. Nu te poti juca cu mana prin parul lor. Pentru ca ei de fapt nu exista langa tine.
     Si asta e senzatia ce o resimt atunci cand intalnesc o tentantie din asta aflata la distanta. Dulce. Amaruie. Doar pixeli colorati...