miercuri, 13 noiembrie 2013

Tăcere

     Am revenit acasă din oraşul zgomotos. Casa era tăcută şi scufundată în întuneric. Contrastul era atât de mare că aproape îmi ţiuiau urechile. Am bâjbâit după întrerupător şi bineînţeles că am apăsat pe cel care de fapt nu mergea. Am mai ascultat liniştea casei în beznă preţ încă de o secundă. Ascultasem tot timpul muzică la căşti (ca de obicei de altfel) ca să nu aud zgomotul oraşului. Tăcerea casei m-a surprins.
     Azi i-am privit mâinile în timp ce împacheta ultimele lui bagaje pe care le mai avea la mine. I-am privit părul de pe dosul palmelor şi am privit venele prin care trecea sângele. Nu am regrete. I-am dat o a doua şansă pe care însă nu a ştiut să o joace până la capăt. A reuşit să piardă ce era mai de preţ în relaţia noastră, în orice relaţie - încrederea. Mâinile lui lucrau febril în timp ce aceeaşi tăcere era între noi. Îmi trimisese deja mai multe mesaje prin care îşi cerea şi scuze şi arăta că îi pare rău. Acum e prea târziu. Iubirea mea pentru el arsese deja până la capăt. Dădusem tot ce puteam să dau în acest un an şi trei luni.
     Un an şi trei luni. E oare mult? E oare puţin? Când treci de 40 de ani, aşa ca mine, timpul parcă e mai preţios cu fiecare secundă care trece. A fost frumos, dar între noi a fost şi prea multă tăcere. Prea multe secrete şi introversiuni. Prea multe drame şi tensiuni.
     Acum casa e goală şi tăcută. Mă simt bine. Am să o umplu cu gândurile mele.