Limitele visului

     Abia acum parcă vălul se ridică. Abia acum simt că parcă pot privi cu coada ochiului la felul cum eram acum trei ani și în perioada care a urmat. De după despărţire. Parcă.

     Eu am fugit. Tot timpul am fugit. Am fugit de acasă, din cuibul cald al familiei mele, am fugit la Cluj, m-am îndrăgostit fulgerător, am fugit la Timișoara, am fugit la Slobozia, am fugit la Pisa, am fugit la Brașov, m-am îndrăgostit nebunește, am fugit la Viena, am fugit la Nisipurile de Aur.. Hm... Acolo, într-o noapte de mai, a fost singura dată în viață când am făcut sex în timp ce în întunericul camerei lacrimile îmi șiroiau pe obraz. Fără să le pot opri. Există oare o bucurie tristă? O prietenă bună, meșteră în ale sufletului mi-a spus că era... Visam la o tandrețe imposibilă, iar asta făcea ca inconștient... Şi nu mă puteam controla.

     La dracu! E dureros să vezi limitele visului.

    Am fugit de realitate, visând să îmi întâlnesc jumătatea pe care o credeam lipsă. Căutând acea tandrețe sinceră și completă. Ideală. Acum nu mai știu. Acum este o liniște pe care o resimt confortabilă, dar ciudată. Aș vrea să visez, dar nu pot. Mă simt ca un titirez în plină viteză.

     De ce am sentimentul că mă trezesc dintr-un vis, adânc, unde încercam să visez visul perfect?