Miros de noapte

     Stăm întinși pe iarbă. Suntem în parcul Izvor și e trecut bine de ora 12. Stăm pe spate şi privim cerul plin de stele. Ele pâlpâie ușor,  parcă în vânt. Nu mă mai satur să mă uit în sus. Au trecut mulți ani de când nu am mai privit cerul din poziția asta. Iar acum, mirosul de iarbă și de noapte de vară e copleșitor. Orașul zumzăie departe, nebăgat în seamă.

     A coborât de pe bicicleta de care nu se desparte și acum s-a descălțat ca să simtă iarba sub tălpi. Suntem tolăniți în spatele unei coline și povestim despre orice. El mai tot timpul zâmbește. Vorbește și zâmbește. Are o energie și o pasiune de viață molipsitoare. Se întinde leneș, obosit după o zi plină. Tălpile lui goale mă ating pe picioare și se încolăcesc ca într-o menghină. Plăcută. Îi simt căldura corpului. Aproape îmbrățișați în iarbă.

     E târziu, dar nu îmi pasă. E noapte aproape magică. Suntem singuri, învăluiți în mirosul nopții de vară în mijlocul unui oraș ce a uitat de noi.

     Aș vrea să nu se mai facă niciodată dimineață.