marți, 27 decembrie 2016

Durerea aproape a trecut. A rămas liniștea

A trecut şi Crăciunul ăsta.

Mai bine și mai nedureros decât mă așteptam să fie. Am în minte imaginea trimisă de el anul trecut pe WhatApp în seara de Ajun. O masă superb aranjată. Bunătăți. Un brad frumos. O lampă cu picior care aruncă o lumină galbenă și umbre de mister.
Și îmi spune că e un loc la masă pentru mine. În momentul ăla urlu cum nu am urlat niciodată. Animalic. Rănit. De durere. Că nu pot fi acolo. Lângă el, acolo, în imaginea aceea perfectă.
Prietenul meu cu care vorbeam la telefon exact atunci se sperie. Nu știe ce să îmi facă. Nu poate să înțeleagă. Nici eu nu pot să înțeleg. Poate.

Perioada asta de sărbători e tare nenorocită. În general, nu suntem chiar aproape de de familiile noastre din cauza orientării sexuale sau suntem chiar cu ei la masă, dar departe de fapt, neasumați, ascunși într-o heterosexualitate ce ne este de fapt străină.
Și de peste tot suntem bombardați de imagini cu familii fericite, cadouri strălucitoare și zâmbete largi. Și ne e greu.
Și atunci visăm. Visăm iubitul perfect care să ne scoată perfect din rahatul perfect de depresie în care ne aflăm. Aşa că am visat și eu.
Am visat că chiar voi ajunge în imaginea aceea. Și am urlat animalic pentru că fiecare fibră din corpul meu îmi spunea că e o iluzie. Că nu voi fi niciodată lângă el. La masă. Zambindu-ne. Sărutându-se lângă brad.

Așa că anul acesta am refuzat să mai visez de sărbători. Am luat lucrurile așa cum sunt. Nu am mai cerut altora să fie așa cum îmi închipuiam că trebuie să fie. Cum de fapt nu pot să fie.
Și oamenii de aproape au fost incapabili să lupte pentru mine. Blocați poate de propriile vise, dureri și neputințe.
Și culmea e că altcineva, aflat de la aceeiași 1200 de km distanță, îmi spune că se gândește la mine. Des.

Des. Nu știu ce înseamnă asta. Când se bagă la somn? Când se trezește dimineața cu o erecție în pijamale? Când este singur și obosit? Mi-ar plăcea să poată face ceva legat de asta. Dar cine ştie?

Refuz să mai rog. Să mai cer. Refuz să mai cer ca celălalt să facă ceea ce cred eu că ne-ar aduce împreună.

Ştiu. Anul trecut m-am îndrăgostit de un om care întruchipa la perfecție idealul meu de frumusețe masculină, care a fost capabil în 10 nopți să facă tot ce trebuie pentru ca eu să mă îndrăgostesc nebunește de el.
Și apoi mi-a trimis o poză de Crăciun perfectă. Pentru ca eu să visez în continuare. Poate că în acel moment era convins că eu chiar ar trebui să fiu acolo.
Mda. Așa de convins că la sfârșitul lui ianuarie printre ezitări și alte ezitări să îmi spună că nu poate fi cel ce cred eu că este.

Săptămâni de nopți au trecut fără somn. Luni întregi în care vedeam în fața ochilor pozele lui și poza de Crăciun. Aievea. Eram ca un zombie care zâmbește celor din jur. Și care e gol pe dinăuntru. Pentru că pierdusem visul.

Iubirile neîmplinite, neconsumate, neuzate ne dor cel mai mult pentru că de fapt se termină înainte să fi început. Pentru că nu am apucat să le stricăm în fiecare zi cu uzura zilnică.

SI PENTRU CA SUNT PERFECTE, IUBIRILE NEÎMPLINITE NE DOR PERFECT.

Mi-a luat foarte mult să ajung la linia de plutire.
Aproape un an de zile.
Și trei vizite la Roma.
Unde de fiecare dată am plâns.
Zguduit.
Fiecare colț de stradă îmi aducea aminte de serile și noptile petrecute împreună.
Perfecte.
Dar totuşi cu fiecare vizită mă simțeam mai eliberat.
Mai stăpân pe mine.
Mai puțin ancorat în vis.
De fapt ar trebui să fiu mulțumit.
Nu cred că am avut vreodată o poveste de dragoste mai frumoasă.
Nu cred că am văzut vreodată o poză mai frumoasă cu masa de Ajun.

Acum toate pozele lui se află într-un folder.
Pe care nu am curajul să îl deschid.
Pozele vor rămâne în acel dosar până ce se vor fi golit de substanță.
Nu mă grăbesc.
Sunt mai bine.
Şi totuşi încă îmi aduc aminte fața lui fără să trebuiască să revăd pozele.
Şi ce dacă.
Doar că ele nu mai sunt color.
Sunt doar alb-negru.
Ca și cum ar fi vorba de ... 
Liniște și durere.

Durerea aproape a trecut.
A rămas liniștea.

miercuri, 28 septembrie 2016

Mirosul verii

     Calc haine. Calc tricourile de vară. Tricourile cu care am fost în vacanţă la Roma. În unele parcă simt mirosul verii. Mirosul apei sărate. Mirosul brizei care te încinge şi te răcoreşte totodată. Se simte puternic. Mai trag o dată aroma asta în piept.
     Se simte mirosul nopţii calde de la 4 dimineaţa când obosit mă întorceam spre hotel. Simt mirosul nopţilor târzii în care mă delectam cu o bere pe GayStreet. Parcă încă aud rumoarea celor care umpleau pur şi simplu o stradă cu exuberanţa lor. 
    Simt mirosul aerului care gonea intens pe lângă mine când am urcat pentru prima dată în viaţă pe un scuter. Ating parcă spatele lui musculos, dar totodată fin, de care mă ţineam cu toate puterile ca nu cumva să mă piardă pe drum. Uneori mă sufocam şi îl strângeam prea tare. Dar nu spunea nimic. Se mulţumea să mă încurajeze şi să mă mângâie pe coapsă. 
   
     Respir adânc.
     Încă calc.
   
   Şi simt încă o dată, până în străfunduri, mirosul asfinţitului aşteptat pe nisip pentru ca soarele să mai moară încă o zi.

marți, 17 mai 2016

Zâmbesc deja

     Hmmm... Mai sunt trei saptămâni. Până mă întorc la Roma. Va fi o mare diferenţă. De data asta nu mă va aştepta nimeni. Ca acum câteva luni. Cu toate astea sunt foarte nerăbdător.
     În ianuarie, am fost de ziua lui. Vor fi trecute exact 5 luni. În ziua plecării, pe o stradă anonimă m-a sărutat, curajos, direct pe buze. " Un sărut care trebuia să se fi întâmplat mai demult", mi-a şoptit. Am plecat spre metrou tulburat. Cu gustul sărutului încă pe buze. M-am întors şi m-am uitat în spate. El se îndepărta, pierzându-se treptat în lumea de pe trotuar. Nu s-a întors. Cred că avea lacrimi în ochi. Ca şi mine.
     Acum Roma este un tablou fără imagine, o pânză nudă pe care se poate picta orice. Oricine.

     Am visat odată că am ieşit din hotel iar el era vis-a-vis. Privindu-mă. Zâmbind.
     Sunt un prost.
     
     Dar voi zâmbi din nou. Pentru mine. Voi zâmbi pentru că voi fi în oraşul pe care îl ador. De unde nu aş mai pleca vreodată. Cel mai romantic oraş.
     Şi am să îmi aduc aminte de săruturile care se întâmplă la patru dimineaţa. Când zorii zilei aleargă peste stele. 

     Zâmbesc deja.

miercuri, 3 februarie 2016

Doar o pauză fără importanţă

Mă întreabă ce am mai făcut de cand nu ne-am mai văzut.
Probabil că de vreun an.
Mă întreabă cum de încă sunt singur.
Iar eu nu ştiu ce să îi spun.
Îi spun că am avut o relaţie de jumătate de an.
Spun adevarul?
Mint?
Probabil ambele.
Mă întreabă în continuare.
Cum arată, mă întreabă.
Tac.
Deschid pozele din calculator de astă vară.
EL îmi zâmbeşte din toate pozele şi mă priveşte cu mult drag.
Sau aşa cred eu.
Credeam.
Ştiu.
Aşa era.
Acum inima se zbate în piept ca într-o cuşcă din care vrea să scape...
 Pentru o secundă.
Apoi.
Sunt amorţit.
Linişte.
Nu mai simt nimic.
Pozele nu mai trezesc nimic.
Parcă fac parte din viaţa altcuiva.
Un străin.
Sau mă prefac că e aşa.
Sexul vine ca o continuare.
Inutilă.
După 15 secunde de la final, senzaţiile îşi pierd orice importanţă.
Pleacă.
Mă întorc la treabă.
Doar o pauză fără importanţă.