marți, 27 decembrie 2016

Durerea aproape a trecut. A rămas liniștea

A trecut şi Crăciunul ăsta.

Mai bine și mai nedureros decât mă așteptam să fie. Am în minte imaginea trimisă de el anul trecut pe WhatApp în seara de Ajun. O masă superb aranjată. Bunătăți. Un brad frumos. O lampă cu picior care aruncă o lumină galbenă și umbre de mister.
Și îmi spune că e un loc la masă pentru mine. În momentul ăla urlu cum nu am urlat niciodată. Animalic. Rănit. De durere. Că nu pot fi acolo. Lângă el, acolo, în imaginea aceea perfectă.
Prietenul meu cu care vorbeam la telefon exact atunci se sperie. Nu știe ce să îmi facă. Nu poate să înțeleagă. Nici eu nu pot să înțeleg. Poate.

Perioada asta de sărbători e tare nenorocită. În general, nu suntem chiar aproape de de familiile noastre din cauza orientării sexuale sau suntem chiar cu ei la masă, dar departe de fapt, neasumați, ascunși într-o heterosexualitate ce ne este de fapt străină.
Și de peste tot suntem bombardați de imagini cu familii fericite, cadouri strălucitoare și zâmbete largi. Și ne e greu.
Și atunci visăm. Visăm iubitul perfect care să ne scoată perfect din rahatul perfect de depresie în care ne aflăm. Aşa că am visat și eu.
Am visat că chiar voi ajunge în imaginea aceea. Și am urlat animalic pentru că fiecare fibră din corpul meu îmi spunea că e o iluzie. Că nu voi fi niciodată lângă el. La masă. Zambindu-ne. Sărutându-se lângă brad.

Așa că anul acesta am refuzat să mai visez de sărbători. Am luat lucrurile așa cum sunt. Nu am mai cerut altora să fie așa cum îmi închipuiam că trebuie să fie. Cum de fapt nu pot să fie.
Și oamenii de aproape au fost incapabili să lupte pentru mine. Blocați poate de propriile vise, dureri și neputințe.
Și culmea e că altcineva, aflat de la aceeiași 1200 de km distanță, îmi spune că se gândește la mine. Des.

Des. Nu știu ce înseamnă asta. Când se bagă la somn? Când se trezește dimineața cu o erecție în pijamale? Când este singur și obosit? Mi-ar plăcea să poată face ceva legat de asta. Dar cine ştie?

Refuz să mai rog. Să mai cer. Refuz să mai cer ca celălalt să facă ceea ce cred eu că ne-ar aduce împreună.

Ştiu. Anul trecut m-am îndrăgostit de un om care întruchipa la perfecție idealul meu de frumusețe masculină, care a fost capabil în 10 nopți să facă tot ce trebuie pentru ca eu să mă îndrăgostesc nebunește de el.
Și apoi mi-a trimis o poză de Crăciun perfectă. Pentru ca eu să visez în continuare. Poate că în acel moment era convins că eu chiar ar trebui să fiu acolo.
Mda. Așa de convins că la sfârșitul lui ianuarie printre ezitări și alte ezitări să îmi spună că nu poate fi cel ce cred eu că este.

Săptămâni de nopți au trecut fără somn. Luni întregi în care vedeam în fața ochilor pozele lui și poza de Crăciun. Aievea. Eram ca un zombie care zâmbește celor din jur. Și care e gol pe dinăuntru. Pentru că pierdusem visul.

Iubirile neîmplinite, neconsumate, neuzate ne dor cel mai mult pentru că de fapt se termină înainte să fi început. Pentru că nu am apucat să le stricăm în fiecare zi cu uzura zilnică.

SI PENTRU CA SUNT PERFECTE, IUBIRILE NEÎMPLINITE NE DOR PERFECT.

Mi-a luat foarte mult să ajung la linia de plutire.
Aproape un an de zile.
Și trei vizite la Roma.
Unde de fiecare dată am plâns.
Zguduit.
Fiecare colț de stradă îmi aducea aminte de serile și noptile petrecute împreună.
Perfecte.
Dar totuşi cu fiecare vizită mă simțeam mai eliberat.
Mai stăpân pe mine.
Mai puțin ancorat în vis.
De fapt ar trebui să fiu mulțumit.
Nu cred că am avut vreodată o poveste de dragoste mai frumoasă.
Nu cred că am văzut vreodată o poză mai frumoasă cu masa de Ajun.

Acum toate pozele lui se află într-un folder.
Pe care nu am curajul să îl deschid.
Pozele vor rămâne în acel dosar până ce se vor fi golit de substanță.
Nu mă grăbesc.
Sunt mai bine.
Şi totuşi încă îmi aduc aminte fața lui fără să trebuiască să revăd pozele.
Şi ce dacă.
Doar că ele nu mai sunt color.
Sunt doar alb-negru.
Ca și cum ar fi vorba de ... 
Liniște și durere.

Durerea aproape a trecut.
A rămas liniștea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu