SilverHusky

Urasc despartirile. Urasc despartirile pentru ca ma lasa gol in suflet. Pentru ca de fiecare data simt ca pierd din nou o sansa la fericire.  Din nou. Si din nou. Fericirea o simt ca este ca un pahar de apa din care beau inca o inghititura. Si inca una. Pana ce paharul ramane gol. Si insetat, il ling ca sa imi aline setea. In speranta, ca voi mai gasi cateva picaturi. Limpezi. Ude. Dar acum gustul este amar. Cand vad ca oamenii sunt in stare de orice pentru a se satisface pe sine. Aproape un an.  Zi de zi. Sunt in stare sa te tina in brate si sa iti declare iubirea privindu-te in ochi si sa te posede. Piele pe piele. Transpiratie pe transpiratie. Respiratie pe respiratie. Si apoi liniste. O poarta care se inchide. O lume care dispare. Un continent care se indeparteaza. Un corp. Ma imbratiseaza. Un altul. Transpiratie. Posedare. Fara promisiuni. Fara te iubesc. Profund in interior. Dar fara continut. Ma folosesc de aceste corpuri transpirate ca sa uit. Sa i

Sterg fotografie dupa fotografie. Facebook. Camera telefonului. WhatApp. Fotografii ascunse. Fotografii la vedere. Cu zambete pana la urechi. Cu strambaturi amuzante. Cu prieteni. Doar noi. Privindu-ne in ochi. Sarutandu-ne. Traind viata.  Cu totii simtim nevoia sa imortalizam fiecare moment. Si speram ca asa vom prelungi bucuria unei clipe pana la infinit. Ne mintim pe noi. Acum imaginile colorate nu mai reprezinta nimic. Sau mai bine zis nu mai reprezinta bucuria ci doar amintirea unei bucurii. Care de cele mai multe ori ne fac sa plangem pana dimineata. Sa strangem in brate perna in cautarea unei calduri care sa ne reconforteze. De fapt nu le sterg. Le ascund pe computer. Intr-un folder langa alte foldere similare. Un cimitir. Si unde la fel ca intr-un cimitir adevarat intri mai intai in lacrimi. Apoi coplesit de amintiri. Si abia dupa mai multi ani intri cu bucuria unor momente traite intens. Urasc sa sterg poze. E ca o recunoastere a