sâmbătă, 18 februarie 2012

Ridică-te pe vârfuri, vreau să te sărut

     Am scris acum câteva zile la statusul de pe Romeo o chestie care mă frământă în ultimele zile. Scriam acolo " Uneori nu trebuie să cauţi pentru a găsi. Alteori găseşti şi cu toate astea, nu ai." Frustrarea mă macină.
     Am stat în braţele lui. Ne-am plimbat împreună. Ne-am uitat la filme împreună îmbrăţişaţi. Am sforăit lângă el şi cu toate astea nu m-a izgonit. Ba din contră, m-a strâns în braţe până la sufocare. Acum îmi vine din nou în minte un regret ... că nu am cedat impulsului meu de a-l săruta în noaptea de Revelion la Viena atunci când am trecut în noul an. Mi-am dorit să o fac şi nu am făcut-o.
     Acum ne despart ... eu ştiu ... vreo 9000 de km ??? Întâmplarea ne-a adus împreună şi viaţa ne-a despărţit. Nu sunt trist. Dar sunt cumva melancolic. Iubirile imposibile şi aventurile scurte sunt cele ideale, cică. Nu apucă să obosească protagoniştii. În aceste cazuri, totul e aşa cum ar trebui să fie. Dar uneori îţi doreşti să trăieşti povestea, pentru frumuseţea vieţii şi nu te interesează dacă totul se va sfârşi prost sau nu.
     Realizez că am trăit sfârşitul de an pe repede-înainte sărind mental peste perioadele când el nu era în Bucureşti. Mă uit în urmă şi văd că totul a trecut foarte repede.
     Acum sunt singur, dar nu sunt de-a dreptul singur. Aş vrea să îl strâng în braţe şi să îi şoptesc la ureche aşa cum îi sopteam deunăzi în glumă: Ridică-te pe vârfuri, vreau să te sărut !