SilverHusky

 Are ochii albastri. Ma suna din cand in cand, atunci cand are nevoie sa fac o comanda la magazin. Zambeste mult si e tare simpatic. Atunci cand vine priveste agitat in jur si cumpara ce are nevoie repede si pleaca la fel de repede. Imi scrie seara tarziu in noapte: Te pot suna? Desigur. Stii as vrea sa te iti fac o intrebare, poate mai neobisnuita, pe care poate multi nu te-ar ruga. Mintea mea fuge in toate directiile. Sa nu te superi pe mine ca indraznesc sa te intreb, la ora asta. Intreaba-ma. Deja simt in nod in gat [...]  Nu, nu era intrebarea ACEEA. Dar e un tip frumos si are ochii albastri. 

 Am reușit. Am reușit să deschid cutia cu globuri și instalație de pom. Și să ornez o coroniță de Crăciun pe care am primit-o - supriză maximă - de la un client. Avea două și zice: Uite, e pentru tine. De trei ani evit să mă apropii de cutia de ornamente de pom. Sunt lucioase, mate, strălucitoare și colorate. Le ating și cumva fiecare îmi aduce aminte de un Crăciun mai frumos. Unele sunt mai vechi. Demult. Pomul era mare, lume multă și cadouri. Răsete și veselie. Apoi un alt Crăciun cu câțiva prieteni și cu o senzație plină de "acasă". Care credeam că e pentru mine. Și mai apoi niște Crăciunuri al'italiano înspăimântate de pandemia care a trecut peste noi. Le aleg pe toate cele argintii. Pline de lumină. Cum va fi la anul? Nu știu. Deocamdată. Am reușit.

Se așează pe scaunul din față. Îl recunosc. Ne întâlnim în tramvaiul 21 de vreo trei ani, de vreo două, trei ori pe an, în fiecare an. Este subțire, înalt, cu o față osoasă și masculină. Barba de câteva zile îi accentueaza și mai puternic maxilarele. Îi remarc geaca și șapca de firmă, dar în rest pare complet obișnuit. Zâmbește spre telefon. Nu, nu era pe vreo aplicație. Mâinile cu degete subțiri îi aleargă pe ecran. Își îndreaptă ochelarii de vedere rapid, nu ridică aproape niciodată ochii din ecran, lumea din jurul lui aproape nu există pentru el. Orașul ăsta mare, uneori este foarte mic. Zâmbesc, amuzat. Sunt sigur că îl voi reîntâlni în tramvaiul 21. Deși nu ne vom da întâlnire. Niciodată.

     Să te revezi cu cineva după mulți ani niciodată nu e ușor. Nu e deloc ușor. Și mai ales când întâlnirea ( Valentino, Valentino ) a însemnat atât de mult la momentul respectiv. Nu mai ești ceea ce ai fost și nici nu mai ai cum să fii. Ești luat de val, ești în magia momentului, ești îndrăgostit.       ...     Nouă ani sunt mult timp. Am stat și am povestit fiecare, timp de doar câteva ore cât am avut la dispoziție, cam ce s-a întâmplat în tot acest timp. Și am redus la nivel de minute cele mai importante povești de dragoste și întâmplări pe care le-am trăit în acești ani.      Și le-am povestit cu prietenie unui om de care am fost îndrăgostit nebunește.      Și de care cred că mai sunt încă.      Ce ironie. Unde fuge dragostea când nu mai poate fi?     Ce ironie să trebuiască să bag în căsuța prieteniei, un vis. Imposibil ca orice vis, dar un vis frumos care m-a făcut să simt o emoție...

Sufăr din dragoste, îmi zice. Fostul meu e un nenorocit și s-a purtat oribil cu mine și aș avea nevoie să fiu cu cineva. Să dorm îmbrațișat cu cineva, îmi zice. Să dorm, nu altceva că nu sunt în stare, imi zice. Mă blochez. Eu nu am mai dormit cu cineva îmbrațișat de aproape trei ani. La fiecare ocazie, am evitat la maxim orice ar fi fost mai mult decât sudoare, spermă și eliberare de moment. Și mereu am exclus din start rămas-ul peste noapte. La mine, sau la el. Cu toate astea, ar mai fi fost vreo două persoane cu care aș fi vrut să stau îmbrățișat până dimineața. Dar până la urmă, viața a fost cea care a decis că nu așa trebuie să decurgă lucrurile. Vin la tine zilele astea, îmi zice. Sunt confuz. Am spus deja că e ok, că poate să rămână la mine, dar sunt confuz. Nu știu ce simt și de ce o astfel de apropiere posibilă mă încurcă și mă tulbură. Îmi închipui cum ar fi să fie. Mai trece o săptămână. O să vin la tine zilele astea, cred că miercuri, îmi spune. Încerc să respir și să fiu c...

Stă gol în fața mea. Gol și musculos. Fibra lângă fibră. Un David român, dotat și cu un zâmbet încurcat pe figură. "Vin la tine sa fac un duș?" m-a întrebat direct în weekend-ul petrecut deunăzi la Eforie Nord. Ne văzusem pentru un weekend pentru prima dată cu mai bine de un an în urmă. "Ești primul meu crash pe Instagram și vreau să te cunosc." Și cu un an în urmă era la fel de direct în ceea ce își dorea. Am făcut cinat împreună, am privit stelele noaptea pe plajă până târziu în noapte și ne-am sărutat până nu mai simțeam gustul dulce al buzelor. Ne-am regulat și ne-am mângâiat. Ne-am mângâiat și ne-am regulat. Deși știam că el nu este potrivit pentru mine, am plecat tulburat rău de la mare. Câteva săptămâni bune. Confuz. Pentru că nu mai cunoscusem niciodată pe cineva cu un trup atât de perfect. Cu un zâmbet atât de cald. Dezastru. "Vin la tine sa fac un duș?" Dușul a rămas pentru la sfârșit abia când trupurile au fost satisfăcute de pasiunea brutală a ...