SilverHusky

     Azi e prima zi a lui Decembrie. Este prima oră de Decembrie. Luna cadourilor şi a lui Moş Crăciun. Luna tumbelor prin zăpadă, a obrajilor roşii şi a sărutărilor îngheţate, dar totuşi fierbinţi.      Dar ce faci când ai înainte o lună în care, cel puţin pentru moment, aceste lucruri nu par a deveni realitate? Încă de mici suntem condiţionaţi să credem că Decembrie este luna magică în care visele chiar pot deveni realitate. Este luna în care basmul copilăriei încearcă să ne intre în viaţă, indiferent dacă credem asta sau nu. Noaptea de Crăciun. Cineva visează la cadouri, cineva visează la o seară caldă cu prietenii, cineva visează la o seară tihnită alături de iubit tandru.      Dar ce te faci când lucrurile astea nu există? Dar ce te faci când Făt Frumos nu există, sau dacă a existat vreodată nu mai e lângă tine?      Trebuie să găseşti puterea de a te uita în interiorul sufletului şi să înfrunţi demonii verzi ai singurătăţii. Otrăviţi. Şi să mergi mai departe. Magia e în no

     Am revenit acasă din oraşul zgomotos. Casa era tăcută şi scufundată în întuneric. Contrastul era atât de mare că aproape îmi ţiuiau urechile. Am bâjbâit după întrerupător şi bineînţeles că am apăsat pe cel care de fapt nu mergea. Am mai ascultat liniştea casei în beznă preţ încă de o secundă. Ascultasem tot timpul muzică la căşti (ca de obicei de altfel) ca să nu aud zgomotul oraşului. Tăcerea casei m-a surprins.      Azi i-am privit mâinile în timp ce împacheta ultimele lui bagaje pe care le mai avea la mine. I-am privit părul de pe dosul palmelor şi am privit venele prin care trecea sângele. Nu am regrete. I-am dat o a doua şansă pe care însă nu a ştiut să o joace până la capăt. A reuşit să piardă ce era mai de preţ în relaţia noastră, în orice relaţie - încrederea. Mâinile lui lucrau febril în timp ce aceeaşi tăcere era între noi. Îmi trimisese deja mai multe mesaje prin care îşi cerea şi scuze şi arăta că îi pare rău. Acum e prea târziu. Iubirea mea pentru el arsese deja pâ

     Da. Mă uit şi observ şi eu că este aproape un an de când nu am mai scris pe blog. Nu, nu am renunţat să scriu. Ba chiar am primit mesaje de încurajare să continui să public gândurile mele. Şi de câteva ori eram foarte aproape să o fac.      Nu puteam. Aveam o bătălie de dus. Am regăsit după aproape doi ani un om cu care deşi am petrecut doar o oră împreună într-o noapte friguroasă m-a fascinat şi mi-a rămas agăţat în minte. De fiecare dată când ne întâlneam în club nu mă puteam să mă abţin să nu îl sorb din ochi. Parcă îl văd şi acum în lumina slabă din sală cum îmi arunca şi el ocheade. Eram lacom. Ei bine, acum un an căile noastre s-au reîntâlnit şi după vreo două luni de întâlniri şi seri pline de tandreţe am decis să încercăm să fim împreună.      Acum totul s-a terminat. Îl iubesc şi acum pentru ce ar fi putut să fie ca persoană şi îl urăsc pentru că nu a reuşit să îşi depăşească gândurile şi problemele ce îl împiedicau să fie cu adevărat lângă mine.