Nu stiu daca, nu stiu cum, nu stiu unde
M-am oprit sa fac o poză. Luna aproape plină strălucea pierdută în oglinda lacului - m-a atras imediat ca un magnet. Limpede si neagră, apa creea o reflexie perfecta. Magic. O prietenă mi-a spus o dată, demult, văzând poze făcute de mine: Cine face fotografii la lună, este un romantic incurabil. Vorbele ei mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în minte pentru că m-am regăsit perfect în ele. Deși nu aș vrea. E greu să fii romantic. Și de asta ascund chestia asta cât pot de tare. Dar sunt unele perioade cand e mai puternică decât mine. Mult prea puternică. Mă sui din nou pe bicicletă. Nu am mai ieșit pe biclă de mai multe săptămâni. Sunt bucuros. Aleea șerpuiește pe lângă lacul tăcut, iar lumina lunii mă urmărește. Sub raza puternică a lanternelor bicicletei, se găsesc deodată, după o curbă, un cuplu de băieți care se țineau de mână în întuneric. Speriate, timide, mâinile lor se despart, parcă regretând. O fracțiune de secundă și cei doi rămân în urmă. Mâinile lor se vor găsi din nou.