SilverHusky

Salut SuperEroule! Așa mi-a spus ultima dată când ne-am auzit la telefon. Am discutat banalități despre plimbarea lui la Berlin, despre ultima poză pusă de mine pe Instagram. Ne vedeam de câteva luni și ne-am întâlnit poate nici de zece ori. Nu eram în relație, dar îmi citea blogul cu plăcere și îmi urmărea aproape fiecare postare pe Instagram sau pe Facebook. Dar de fiecare dată când unul dintre noi era plecat din localitate, imediat dupa ce reveneam în oraș ne întâlneam și ne petreceam ore și ore împreună - 99% din timp dezbrăcați. Dar știam că nu suntem compatibili pentru o relație și cred că o știa și el. Era recent divorțat și la 42 de ani viața lui abia începea. Deja nu mai stiam nimic de el de câteva zile, de aproape o săptămână și mă gândeam că e poate foarte ocupat. Apoi am aflat întâmplător de pe Facebook că... A murit. Nu știu - un accident de mașină, un atac de inimă sau un atac cerebral. Nu știu. Ceva instantaneu. Era un om extrem de zâmbitor și de solar. Avea întotdeauna

 M-am oprit sa fac o poză. Luna aproape plină strălucea pierdută în oglinda lacului - m-a atras imediat ca un magnet. Limpede si neagră, apa creea o reflexie perfecta. Magic. O prietenă mi-a spus o dată, demult, văzând poze făcute de mine: Cine face fotografii la lună, este un romantic incurabil. Vorbele ei mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în minte pentru că m-am regăsit perfect în ele. Deși nu aș vrea. E greu să fii romantic. Și de asta ascund chestia asta cât pot de tare. Dar sunt unele perioade cand e mai puternică decât mine. Mult prea puternică. Mă sui din nou pe bicicletă. Nu am mai ieșit pe biclă de mai multe săptămâni. Sunt bucuros. Aleea șerpuiește pe lângă lacul tăcut, iar lumina lunii mă urmărește. Sub raza puternică a lanternelor bicicletei, se găsesc deodată, după o curbă, un cuplu de băieți care se țineau de mână în întuneric. Speriate, timide, mâinile lor se despart, parcă regretând. O fracțiune de secundă și cei doi rămân în urmă. Mâinile lor se vor găsi din nou.

 Sunt la Roma. Sunt la jumătatea vacanței de vară, mult așteptată. Azi am reușit din nou să fac aproape 22 de km pe jos explorând orașul. Vin aici în fiecare an de aproape 20 de ani și nu reușesc să mă satur. Ador orașul și clădirile sale, ador mâncarea, ador străzile labirintice din centrul istoric, ador terasele și un Aperol Spritz rece și aromat băut la un colț pitoresc de stradă. Bărbații aici sunt foarte sexy și masculini, mă zăpăcesc. Plus marea. Nu este cea mai frumoasă din Italia, dar este foarte faină și plaja liniștită. Acum picioarele mă dor, dar ochii și mintea sunt pline de locuri și lucruri frumoase. Pe majoritatea le revăd poate a nu știu câta oară, dar mai văd și lucruri noi. Azi am văzut un grup de blocuri decorate cu fresce Street Art. Superb! De fiecare dată când vin singur, Roma are pentru mine un gust dulce - amărui. Și asta pentru că eu văd orașul ca fiind cel mai romantic posibil. Fiecare colț, fiecare lumină, fiecare stradă mă face să îmi doresc să am pe cineva

 E 5 dimineața. E ciudat. Soarele are o lumină albastră ce inundă și colorează totul. Nu credeam că pietrele și zidurile orașului pot fi deodată toate albastre. Înainte ele erau roșii, galbene, roșcate - acum parcă toate au aceeași culoare a nopții. Care a fost și care acum nu vrea să se lase alungată. Mă sărută ușor. Suntem singuri pe o stradă pietruită. O liniște perfectă spartă doar de agitația vrăbiilor care nu mai au răbdare. ”Acolo, undeva, este cineva și pentru tine”, îmi spune. Sunt emoționat și îl iau în brațe. Și îl strâng tare, nu aș mai vrea să îi dau drumul. L-am privit toată noaptea dansând. Și am dansat și eu lângă el. Uneori mă apuca o tristețe intensă, frustrat pentru că nu aveam cum să dansez lipit de el. Eram totuși într-un club hetero, într-un oraș de provincie important. Și totuși. Și găseam să îi spun nimicuri numai pentru ca să mă apropii de el și să îmi lipesc tâmpla de a lui chiar și doar pentru câteva secunde. Aproape că nu conta ceea ce spuneam. Sau ceea ce r

 Și care este idealul tău? mă întreabă el brusc. Discutam azi pentru prima oară, diverse nimicuri, ca pe orice chat. Sunt puțin surprins. Și în primul moment nu știu ce să îi răspund. Hmm... Idealul... încă nu l-am întâlnit. Am găsit însă bucăți de Ideal în diverse persoane. Imi aduc aminte atingeri, mirosuri și priviri. Îmi aduc aminte săruturi și ejaculări. Îmi aduc aminte călătorii împreună și multe râsete fără griji. Uneori găseam mai multe bucăți de Ideal în aceeași persoană și mă îndrăgosteam crezând în imposibil. Alteori găseam doar una singură bucățică. Rătacită într-un necunoscut. Pe care știam că nu o să îl mai revăd niciodată. Nu cred că voi găsi vreodată acest Ideal. ... Nu am mai vorbit cu el de atunci, din ziua în care mi-a pus această întrebare. Probabil că iși caută Idealul. Și pe care nici el nu la întâlnit. Poate deocamdată.

Simțeam cum, pe negândite, mă cuprinde melancolia. Stabilisem cumva tacit ca aceasta să fie o întâlnire în care să ne petrecem împreună weekendul lui liber - o întâlnire unică care să nu se mai repete niciodată. Și acum era a doua și ultima dintre serile în care puteam fi împreună. Plimbări pe plajă noaptea. Sex. Plimbări pe plajă din nou, de data asta ziua. Mângâiat niște pisici leneșe. Ne-am ținut de mână în timp ce eu conduceam. Săruturi furișate. Sex. Zâmbete și multe povești povestite în grabă. Și acum mă lupt cu mine ca să nu mă cuprindă melancolia. Mai avem o noapte. Acum suntem în pijamale la Netflix și ne bucurăm de căldura corpului celuilalt. Picioarele sunt împletite într-o îmbrățișare dulce. Vedem un film. Mintea mea mea aleargă. Sunt încă pornit și nu îmi găsesc pacea. Nu pot să stau locului. Aș vrea ca tandrețea să nu se termine. Ziua de Mâine mă obsedează.  Mă împing tot mai mult până mă lipesc de el. Încântat, el mă îmbrățișează. Mă simt bine și parcă tot mai cald. Scap

Nu am mai scris demult. Pentru că nu am mai simțit nevoia să scriu pe blog. Eram fericit sau mai puțin fericit. Bucuros sau mai puțin bucuros. Mulțumit sau mai puțin mulțumit. Eram bine, iubeam și eram iubit. Dar de ce când se termină totul, rămân cu suferința asta. După relația de mai demult cea de 13 ani, care a început în adolescență, am suferit mai bine de 7 ani. Dureri și amintiri. Frustrări și regrete. Încercări. Reușite și eșecuri. Și din nou cercul se rupe și durerea reîncepe. Pentru o altă persoană, pentru altcineva. O durere diferită, dar întrucâtva identică. Așa că scriu. Scriu pentru că mă ajută. Citindu-mi singur gândurile, mă înțeleg pe mine și înțeleg mai bine ceea ce simt. Azi am făcut un pas înainte. Am realizat că ceea ce mă face să simt această tristețe, este faptul că eu regret ca am pierdut pentru totdeauna persoana care eram atunci când eram împreună cu el. Ceea ce eram, ceea ce gândeam, ceea ce făceam. Pierzând iubirea, pierzi o versiune a ta. Poate mai bună, poa