SilverHusky

      Trupuri. Unul mai atletic, sau unul slab, sau din contră unul mai solid şi musculos. Trupuri. Transpiraţie, gemete şi spermă. Trupuri. Ochi care se privesc. Trupuri care se încovoaie încercând să ajungă acolo unde nu vor ajunge niciodată. Acolo trupurile nu pot ajunge. Acolo doar sufletele potrivite unul cu celălat pot fi  împreună. Ochii se privesc, iar privirea rămâne la suprafaţa retinei. Nu atinge nimic şi nu trezeşte nimic înauntru. Nici măcar fantasmele nu există în realitatea pe care o stârneşte frecarea pielii noaste.      Mă atinge şi nu simt nimic. Îl ating şi nu simt nimic. Suntem ca două trupuri învelite în nişte prezervative  invizibile menite să ne ferească de emoţii prea intense. Alt trup. O altă zi. Săruturile sunt sterile. Mecanice. Ne dezbrăcăm. Ne posedăm. Fără sa ne avem cu adevărat. Spermă.     Nu vreau să simt nimic. Şi o iau de la capăt. Nu contează atâta timp cât nu simt nimic. Chiar îmi doresc ca celălalt să fie banal. E mai bine aşa. Să fie doar un

      Privesc înapoi. Acum fără mânie. Îi privesc fotografia pe care chiar eu am facut-o nu cu mult timp în urmă. E la fel de sexy aşa cum îl vedeam şi atunci prin ochiul aparatului de fotografiat. Dar culorile par să se fi şters brusc. Fotografia nu îl mai arată chiar aşa cum îl vedeam eu.       Da, este sexy, dar limitat. Este sexy, dar unidimensional. Dimensiunile sale s-au redus la nişte amintiri despre nişte senzaţii. Senzaţii pe care de altfel poţi să le obţii cam cu oricine şi cam oricând dacă chiar vrei. Limitat în dorinţele lui, el a ajuns acum sa fie doar un refugiat într-un colţ al minţii mele. Nu a putut să ofere mai mult decât oferă 99% dintre cei cu care m-am întâlnit până acum. O tăvăleală seara, înainte de culcare.      Dar vinovatul cel mai mare nu a fost el. Am fost eu. Eu am visat, deşi mintea, raţiunea îmi spunea să mă opresc. Am început să construiesc castele de nisip, uitând că baza este una efemeră. Am tânjit după afecţiune şi mângâieri şi chiar şi atunci câ

     Are pielea catifelată şi ciocolatie. Are ochii de culoarea castanei. Are o gură dulce, dulce. Are un corp musculos şi tandru. Mă înnebuneşte noaptea când se cuibăreşte în braţele mele mari şi îşi lipeşte tălpile de ale mele. Îmi place pieptul lui păros şi îi ating cu urechea sfârcul tare încercând să îi aud inima bătând. Zilele astea are inima agitată. Zilele astea am inima agitată.      Are 24 de ani. Are multe de lămurit în adâncul sufletului. Trebuie să facă o călătorie în sine şi să afle acolo mai multe adevăruri despre sine şi despre ceea ce îşi doreşte de la viaţă. Vine un moment in care fiecare trebuie să decidă. Pentru el momentul a sosit.      Eu nu pot face nimic, este o călătorie a sa, în sine şi pentru sine. Sufletul meu este aici, sfâşiat de durere. Sufletul lui este departe. Aş vrea să îl pot tine în braţe şi să îi opresc răsuflarea şi neliniştile cu un sărut. Sau mai multe. Astept. Sunt singur.

     O ascult pe Lady Gaga cântând balada The Edge of Glory şi mă simt acolo, acolo pe margine. Melodia picură, o ascult şi realizez că în aceşti ultimi ani am uitat cum e să fii fericit.      Da, am fost bucuros, am fost agitat, am fost grăbit, am fost necugetat, am fost orice, dar nu fericit. Am plecat şi am venit, am urmat sau am chemat la mine, negăsind însă ceea ce se pare ca ... caut. Am dat atentie, emoţii şi implicare. Am dat timp. Am dat mângâieri şi săruturi. Am dat sex. Am dat tot ce aveam. Uneori am senzaţia că dau, dau şi dau ... până peste puteri, că dau prea mult şi prea multe. Poate pentru că aş vrea să primesc tot la fel de multe?! Să fie o întrecere absurdă şi fără sens? Mă întreb.      Şi apoi de unde începe fericirea? Unii se mulţumesc cu puţin, alţii au nevoie de foarte multe ca să fie fericiţi. Şi într-o seară, am realizat că lucrurile nu trebuie să fie complicate. Fericirea mea ar putea să înceapă cu surpriza sunetului soneriei care să îmi spună "Îmi lips

     Am scris acum câteva zile la statusul de pe Romeo o chestie care mă frământă în ultimele zile. Scriam acolo " Uneori nu trebuie să cauţi pentru a găsi. Alteori găseşti şi cu toate astea, nu ai." Frustrarea mă macină.      Am stat în braţele lui. Ne-am plimbat împreună. Ne-am uitat la filme împreună îmbrăţişaţi. Am sforăit lângă el şi cu toate astea nu m-a izgonit. Ba din contră, m-a strâns în braţe până la sufocare. Acum îmi vine din nou în minte un regret ... că nu am cedat impulsului meu de a-l săruta în noaptea de Revelion la Viena atunci când am trecut în noul an. Mi-am dorit să o fac şi nu am făcut-o.      Acum ne despart ... eu ştiu ... vreo 9000 de km ??? Întâmplarea ne-a adus împreună şi viaţa ne-a despărţit. Nu sunt trist. Dar sunt cumva melancolic. Iubirile imposibile şi aventurile scurte sunt cele ideale, cică. Nu apucă să obosească protagoniştii. În aceste cazuri, totul e aşa cum ar trebui să fie. Dar uneori îţi doreşti să trăieşti povestea, pentru frumuse