Pentru că nouă ani

     Să te revezi cu cineva după mulți ani niciodată nu e ușor. Nu e deloc ușor. Și mai ales când întâlnirea (Valentino, Valentino) a însemnat atât de mult la momentul respectiv. Nu mai ești ceea ce ai fost și nici nu mai ai cum să fii. Ești luat de val, ești în magia momentului, ești îndrăgostit.

      ...

    Nouă ani sunt mult timp. Am stat și am povestit fiecare, timp de doar câteva ore cât am avut la dispoziție, cam ce s-a întâmplat în tot acest timp. Și am redus la nivel de minute cele mai importante povești de dragoste și întâmplări pe care le-am trăit în acești ani.

     Și le-am povestit cu prietenie unui om de care am fost îndrăgostit nebunește.

     Și de care cred că mai sunt încă.

     Ce ironie. Unde fuge dragostea când nu mai poate fi?

    Ce ironie să trebuiască să bag în căsuța prieteniei, un vis. Imposibil ca orice vis, dar un vis frumos care m-a făcut să simt o emoție vie, un vis care mi-a dat aripi. Acestui vis să îi povestesc alte vise, poate la fel de frumoase, dar complet diferite.

...

     Se uită fix în ochii mei, iar eu nu pot să mă uit altundeva. Zâmbește iar eu râd ca un prost. Sunt un bleg. Nu pot să mă uit în altă parte. iar privirea lui mă fixează. Uneori fredonează melodii știute doar de el. Și asta îmi aduce aminte despre el. Și multe altele.

     Mă chinui să mă desprind din privirea căprui și să privesc un apus magic care se stinge ușor la orizont. Roșu și fierbinte. Acum în noiembrie frigul vine repede și ne zgribulește. L-aș cuprinde în brațe.

     Nu o fac.

     L-aș săruta. Pentru că așa simt și așa am simțit întotdeauna.

     Nu o fac.

     ...

     Nu credeam că îl voi mai vedea vreodată pentru că locuim pe continente diferite, avem limbi materne diferite, suntem în momente diferite. Amintirile sunt cele care rămân fixate în minte atunci când cineva înseamnă ceva cu adevărat important, chiar dacă a trecut prin viața ta doar pentru o secundă.

     Mereu îmi spun că Oamenii trec doar câțiva prin viața mea și aceia lasă cu adevărat urme. E atât de diferit de oamenii cu care mă văd de obicei. De ce oare?

     La aeroport așteptăm la coadă și inima mea se sparge ușor. Treptat. Am trăit în aeroportul ăsta mai multe lacrimi și despărțiri decât aș vrea să îmi aduc aminte. 

     Îl mai iau o dată în brațe și îl strâng tare și îi șoptesc cât de mult au însemnat cele cîteva zile acum nouă ani.

     Iar iubirile neîmplinite, iubirile neconsumate, rămân cele mai frumoase pentru că nu ai timp să le trăiești cu adevărat. Sunt doar o proiecție a ceea ce ar putea să fie. A ceea ce ți-ai dori să fie.

     Ele rămân perfecte și mă fac să visez.

     Uneori.

     Alteori am obosit.

    ...

     Pentru că nouă ani.