Limitele visului
Abia acum parcă vălul se ridică. Abia acum simt că parcă pot privi cu coada ochiului la felul cum eram acum trei ani și în perioada care a urmat. De după despărţire. Parcă. Eu am fugit. Tot timpul am fugit. Am fugit de acasă, din cuibul cald al familiei mele, am fugit la Cluj, m-am îndrăgostit fulgerător, am fugit la Timișoara, am fugit la Slobozia, am fugit la Pisa, am fugit la Brașov, m-am îndrăgostit nebunește, am fugit la Viena, am fugit la Nisipurile de Aur.. Hm... Acolo, într-o noapte de mai, a fost singura dată în viață când am făcut sex în timp ce în întunericul camerei lacrimile îmi șiroiau pe obraz. Fără să le pot opri. Există oare o bucurie tristă? O prietenă bună, meșteră în ale sufletului mi-a spus că era... Visam la o tandrețe imposibilă, iar asta făcea ca inconștient... Şi nu mă puteam controla. La dracu! E dureros să vezi limitele visului. Am fugit de realitate, visând să îmi întâlnesc...