marți, 28 ianuarie 2014

Limitele visului

     Abia acum parcă vălul se ridică. Abia acum simt că parcă pot privi cu coada ochiului la felul cum eram acum trei ani și în perioada care a urmat. De după despărţire. Parcă.

     Eu am fugit. Tot timpul am fugit. Am fugit de acasă, din cuibul cald al familiei mele, am fugit la Cluj, m-am îndrăgostit fulgerător, am fugit la Timișoara, am fugit la Slobozia, am fugit la Pisa, am fugit la Brașov, m-am îndrăgostit nebunește, am fugit la Viena, am fugit la Nisipurile de Aur.. Hm... Acolo, într-o noapte de mai, a fost singura dată în viață când am făcut sex în timp ce în întunericul camerei lacrimile îmi șiroiau pe obraz. Fără să le pot opri. Există oare o bucurie tristă? O prietenă bună, meșteră în ale sufletului mi-a spus că era... Visam la o tandrețe imposibilă, iar asta făcea ca inconștient... Şi nu mă puteam controla.

     La dracu! E dureros să vezi limitele visului.

    Am fugit de realitate, visând să îmi întâlnesc jumătatea pe care o credeam lipsă. Căutând acea tandrețe sinceră și completă. Ideală. Acum nu mai știu. Acum este o liniște pe care o resimt confortabilă, dar ciudată. Aș vrea să visez, dar nu pot. Mă simt ca un titirez în plină viteză.

     De ce am sentimentul că mă trezesc dintr-un vis, adânc, unde încercam să visez visul perfect?

Un comentariu:

  1. Etajul 13. Film care trateaza limitele visului. Tu insa nu poti fi tratat de visare. Esti incurabil.

    RăspundețiȘtergere