Am 43 de ani

     Am 43 de ani. Cu ceva, mai mulţi ani în urmă, credeam că vârsta asta este uriaşă. Că la vârsta asta ajungi să fii un moş, insensibil şi bătrân. Care nu mai poate face nimic în viaţă, care nu mai poate simţi nimic.

     Ei bine, m-am înşelat. Încă pot simţi viaţa ca acum 20 de ani cand m-am îndragostit pentru prima dată de un bărbat şi mi-am dat seama că doresc să fiu alături de un bărbat. Că sunt gay.

     Sunt fericit că sunt sănătos, sunt independent financiar, Îi am alături de mine şi pe părinţii mei deosebiţi. Am şi nişte prieteni minunaţi. Minunaţi de numeroşi. Mai numeroşi decat m-aş fi aşteptat. Fără de care viaţa mi-ar fi cu adevărat pustie.

     Şi cel mai important este că deşi am 43 de ani mă pot încă îndrăgosti nebuneşte un alt bărbat. Atât de tare încât aş fugi pe jos 1300 de km să fiu în braţele lui în seara asta.

     

     Sau în seara în care aş reuşi să ajung. Alergând.

    

    Dar nu o pot face. Mi-a spus că mă iubeşte. Plângând. Dar nu plângând de fericire. Ci de neputinţă. De frică. De groază de durere, suferinţă şi frică de eşec. Sentimente umane de altfel. Care ne fac să ne simţim în viaţă. La fel ca şi sentimentul de dragoste.

     Şi stiu că încă mă pot îndrăgosti. Doar că nu am găsit încă persoana pe care să o pot iubi aşa cum o merită. Aşa cum eu o merit.

     Am 43 de ani. Şi sunt îndrăgostit de dragoste.